acasa...

sunt trista... stau si ma gandesc la un singur cuvant: "acasa". Mi-e dor sa fiu acasa, vreau sa fiu acasa...
aici nu ma gandesc la o casa, o locuinta, ma gandesc la iubire, caldura, liniste. asta ar insemna pentru mine acasa. asta imi lipseste...
dau timpul inapoi si ma gandesc la perioada copilariei, o perioada in care m-am simtit acasa, am fost iubita, ocrotita...
acum, dupa atatia ani, mi-e dor de acest sentiment unic.
in timpul facultatii m-am simtit din nou acasa, dar din pacate doar pentru o perioada scurta...m-am indragostit, am iubit si am fost iubita. ce frumos e sa fii indragostit, sa iubesti, sa fii iubita, sa zambesti tot timpul fara un motiv anume, sa simti ca plutesti :)
a fost o perioada, cand intr-adevar ma simteam acasa :) nu a durat mult, dar nu regret nici o clipa sentimentul trait, chiar daca au trecut 3 ani si suferinta ce a urmat despartirii inca nu a disparut...regret doar un singur lucru, faptul ca nu am avut puterea sa lupt..."Timpul vindeca ranile" asa se spune, dar nu cred. Sunt eu mai speciala? ranile mele nu s-au vindecat dupa 3 ani...cat sa mai astept? singura solutie pentru a uita, ar fi probabil plecarea din acest oras frumos, oras in care m-am simtit acasa, oras in care mi-am trait cei mai frumosi ani...
as vrea sa uit fara sa fiu nevoita sa fac acest pas...
as vrea sa fiu din nou acasa...cer oare prea mult?